„...cinci seringi de 10, trei perfuzoare și ceva de mâncare...”,

repeta la telefon acum 10 minute o vecină, pensionară, care are fratele internat în spital, comanda acestuia.

Din discuția surprinsă parțial a reieșit că merge să cumpere materialele solicitate și ajunge în după-amiaza asta la spital, când sunt orele de vizită, să i le dea.

Parțial resemnată, un pic enervată și total dezamăgită de starea sistemului, a continuat discuția cu alți vecini, vrând parcă să se convingă că nu i se întâmplă doar ei.

Afară sunt -16⁰C; sora pacientului este și ea deja răcită. Nu are însă de ales.

Am plecat rușinat mai departe. Sunt cumva parte a acestui dezastru, chiar dacă încerc să-mi spăl conștiința spunându-mi că încerc să-l schimb. Faptul de a nu fi reușit suficient mă face vinovat.

Mă liniștește un pic (poate în mod laș) faptul că sunt toți ceilalți plătiți ca să administreze sistemul care nu fac nimic de atâția ani.

Tristețea mi se accentuează când îmi amintesc că unul din conducătorii dezbaterilor a fost la vârful sistemului timp de mai mulți ani. Constat că nu apar oameni noi nici la putere dar nici la mulți din cei care se duc „să negocieze”.

De aici trebuie să pornim orice discurs despre cum va trebui să arate sistemul!

Povestea continuă și a doua zi:



Iarăși resemnare față de sistem. Și tot lipsă de încredere.

Constatăm că spitalele au devenit asemenea croitoriilor: lucrează cu materialele clientului.

Pacientul nu se prezintă la spital doar cu biologicul propriu, asupra căruia își vor exercita știința specialiștii, ci și cu materialele și medicamentele necesare tratamentului.
Mai are de dus patul și curentul.

S-ar părea că suntem într-o altă formă a viziunii neo-liberale, cetățeanul-pacient fiind responsabil, pe cont propriu, pentru procurarea mai tuturor elementelor ce concură la vindecarea sa.

Sunt curios până unde putem merge!

Ce se intampla cu pacientii care nu au familie, prieteni care sa sponsorizeze cheltuielile neoficiale de spitalizare?
Iar pentru cei in stadiu terminal singura salvare e doar o moarte rapida pentru a scapa de suferinta!
Fiindca si morfina e un lux!

andrada a scris:


O întrebare care relevă o situație tristă. De fapt drama este cu mult mai mare decât atât în sistemul actual, întrebarea putând fi reformulată:

Ce se întâmplă cu marea majoritate dintre noi care nu avem banii necesari să suportăm un tratament adecvat în momentul în care ajungem în spital?

Nu suntem tratați! Or suntem tratați în mod necorespunzător.

Constituțional trăim într-un stat social. Informal trăim într-unul liberal, în care fiecare este deseori forțat să se descurce cum poate.

Sistemul de sănătate constituie este modelul exemplar al acestui neo-liberalism informal. Îl transformăm în unul formal, făcând de facto din România un stat neo-liberal ori facem din sănătate o valoare fundamentală și încercăm să găsim soluții de finanțare: